O TÂNĂRĂ DOREȘTE SĂ TRĂIEASCĂ

Să încep oare povestea de la momentul 0 sau să trec direct la 23?

Măsurătorile mele se referă la ani! 0 reprezintă momentul în care m-am născut, 23 este punctul în care viața mea a luat o altă întorsătură și în punctul 30 mă aflu acum.

Hai să ne întoarcem la 23! De ce spun că viața mea a luat o altă întorsătură?

Să spunem povestea pe scurt, începând de la 23.

Au trecut câțiva ani buni de atunci și e posibil ca amintirile să fie vagi, deși sunt în permanentă în mintea mea. Nu toate, ci frânturi. Este greu și dureros să retrăiesc acele momente. Acum aproximativ șapte ani am descoperit că am o problemă medicală.

Cum e posibil? Greu de spus! Să ne întoarcem puțin în timp!

De ceva vreme mă simt cam rău! Să fie oare din cauza stresului acumulat până acum? Multe examene la facultate, cam multe probleme și acasă. Da! Cu siguranță asta este! Nu mă duc la doctor pentru că sper că o să treacă de la sine aceste cumplite dureri de cap și simptome (unele foarte ciudate). Cu siguranță sunt din cauza stresului! Am terminat cu examenele de la ASE, mă pot numi integralistă și anul acesta! Am motive să fiu veselă! Viața pare bună și nu prea! Nu, durerile mele nu s-au diminuat ci dimpotrivă, se accentuează pe zi ce trece! Cred că e cazul să consult un medic.

Urmez pașii ca la carte.

Pasul 1: trebuie să fac analizele uzuale de sânge!

Rezultatul: cât de cât bun și schimbări majore par să nu fie, dar totuși organismul meu îmi transmite niște semnale. Zic să-l ascult și să trec totuși la următorul pas.

Pasul 2: un consult ginecologic deoarece menstruația mea nu e regulată, uneori chiar absentă. Poate asta e cauza. Pasul 2 este și el realizat.

Rezultatul: o dereglare hormonală care bineînțeles că necesită un tratament hormonal. Mi se prescriu medicamente pe care încep să le iau. După o vreme, menstruația începe să se normalizeze (doar cu ajutorul medicamentelor). Decid să întrerup acest tratament deoarece consider că nu este normal să oblig organismul să producă ceva ce în mod normal ar trebui să facă. Mă întorc la medicul care mi le-a prescris și dânsul spune că sunt bine și că, în timp, organismul meu o sa revină la normal. Poate că ar trebui să încerc și pasul 3. Dar care ar fi?Durerile de cap continuă și nu-mi dau pace.

Pasul 3: Mă duc din nou să fac alte analize suplimentare de sânge.

Rezultatul: valori hormonale crescute.

Pasul 4: consult endocrinologic. Da, într-adevăr se pare că ar fi o problemă! Dar cel mai bine ar fi să facem și un R.M.N să vedem mai clar! Momentan, nu văd legătura între problemele hormonale și un R.M.N, dar este una foarte strânsă.

Acum da, fac conexiunile, însă în momentul acela nu reușeam. Toate drumurile la medici, trezitul dimineața, recoltatul sângelui, emoțiile rezultatelor, vizitele la medici, mi se păreau puțin obositoare și ciudate, din moment ce nu fusese cazul până atunci să le fac atât de des.

Revenim! Să spunem că R.M.N-ul face parte tot din pasul 4. Am fost programată prin Casa de Asiguri la aproximativ o lună după ce mi s-a dat trimiterea. Nu am considerat asta o problemă, deoarece nu era ceva urgent și puteam să aștept.

Ziua R.M.N-ului a venit.

Procedeul este același: trezit dimineața, puține emoții deoarece era ceva ce nu mai făcusem până acum. Senzații extrem de ciudate, un tub în care simți că te sufoci, momentul în care îți injectează substanța de contrast și simți că pentru câteva secunde îți ia foc întreg organismul. O experiență care speram să nu se mai repete. Nu-mi imaginam pe atunci că acest aparat o să devină unul dintre `prietenii` mei cei mai buni. Ce bine că a trecut!

Rezultatele vin peste câteva zile. Între timp încerc să alung orice gând că aș putea avea vreo problemă gravă.

Ziua în care trebuie să ridic rezultatul a venit! Nu reușesc să descifrez foarte bine termenii medicali și mă uit direct la concluzii: un macroadenom hipofizar! Ce o fi însemnând asta?! Cel mai bine ar fi să mă întorc la doamna doctor să-mi explice cum stă situația. E cazul să mă programez la un consult! Reușesc să-mi fac o programare și ajung la cabinet. Răspunsul tranșant și concluziile doamnei doctor – prezența unei tumori pe glanda hipofiză și necesitatea unei intervenții chirurgicale imediate – îmi provoacă o stare de greață și de agitație. Încerc să înțeleg toate aceste informații și ies din cabinet. Cam astea ar fi toate informațiile pe care mi le-a dat la momentul respectiv. Aha! Și că m-as putea opera la București sau la Iași. Decizia rămâne a mea!

Și acum? Ce ar fi trebuit să fac în continuare? Cred că am pierdut numărul pașilor! Am să încetez să-i mai număr pentru că s-ar ajunge la un număr extraordinar de mare. Încerc să-mi păstrez calmul și să înțeleg ce mi s-a spus. Doar că șansele de a înțelege sunt extrem de mici. Singurul cuvânt care mi-a rămas întipărit în minte este „tumoră” Am nevoie să-mi limpezesc mintea și să procesez informațiile. Poate lucrurile se vor clarifica până ajung acasă. Atât de multi termeni medicali pe care nu-i cunosc mă bulversează. Renunț momentan să mai caut și le comunic alor mei ce mi s-a spus. Un lucru extrem de complicat.

Și acum? Care sunt următorii pași? Nu am un răspuns și nu știu unde să mă îndrept. Încep să mă documentez și reușesc să îmi fac o programare la Institutul Parhon din București. Abia acum începe călătoria mea! Cea despre care am să vă povestesc.

Drumul e lung și anevoios.

Pornesc în această călătorie cu optimism și naivitate. E un drum pe care încă nu îl cunosc și poate că e mai bine că l-am început așa. Dacă ar fi să întorc timpul, nu cred că aș putea să fac ce am făcut. E mult prea greu acum. Însă, atunci, nu părea. Ziua în care trebuie să mă internez se apropie. Nu știu exact ce anume trebuie să fac și cum să mă pregătesc deoarece nu am mai fost pusă în situații de genul acesta. Și e atât de ciudat cum viața ți se poate transforma într-o clipă. După ceva timp, însă, ajungi să realizezi și să conștientizezi acel moment. Atunci, nu. Nici nu îți poți imagina că o să ajungi în asemenea situații. Pentru că este imposibil. Consideri că ești intangibil și că nimic rău nu se poate întâmpla cu tine. Lucru total neadevărat!

Să revenim. Ajung la Institut în București. După numeroase analize, mi se pune un diagnostic și anume: Boala Cushing printr-un macroadenom hipofizar secretant de ACTH. Ce ciudat! Nici măcar nu știu ce înseamnă și, oricât m-aș documenta, nu reușesc să înțeleg. Mai târziu am să o fac, însă, atunci nu. Boala Cushing este o afecțiune rară, caracterizată prin hipercortizolism cronic, datorat unui adenom hipofizar, hipersecretant de ACTH. Boala Cushing se asociază cu o scădere importantă a calității vieții pacienților, cu o morbiditate crescută (obezitate centrală, boală cardio-vasculară și hipertensiune arterială, dislipidemie rezistentă la insulină, diabet zaharat, osteoporoză și risc crescut de fracturi osteoporotice), precum și cu mortalitate de 4 ori mai mare comparativ cu populația normală.

Concluziile endocrinologilor au fost acelea că, trebuie să fiu supusă unei intervenții chirurgicală și asta cât mai repede, pentru îndepărtarea macroadenomului care, la momentul respectiv, avea în jur de 2 cm.

Din punct de vedere tehnic, operația putea fi făcută fără prea mari riscuri. Tumora era situată într-o poziție „bună” și nu ar fi trebuit să fie probleme în a fi extirpată cu șanse mari de reușită. Condiția era să fie făcută de un neurochirurg specializat în tumori hipofizare.
Nu mi s-a prezentat decât o variantă pe care, bineînțeles că am acceptat-o. Aș vrea acum să întorc timpul și să caut cea mai bună variantă, însă, din păcate, nu pot.

Urma să fac o intervenție chirurgicală în luna August, adică la câteva luni după ce mi s-a pus diagnosticul. Toate astea în anul 2010. Organismul meu trebuia să fie stabil până atunci, la fel și mintea mea. Cam greu, pentru că nu știi exact ce urmează să se întâmple, indiferent cât de mult te-ai documenta. Cărțile nu îți pot oferi decât niște informații tehnice și teoretice. Sentimentele și trăirile nu-ți le poate descrie nimeni.

Ziua cea mare a sosit. După analizele specifice care îmi confirmă din nou diagnosticul, urmează intervenția. Procedura a fost una grea pentru mine, atât psihic, cât și fizic. Trebuie să fii pregătit din toate punctele de vedere.

Intru în sala de operații, sunt primul pacient pe care domnul doctor îl operează în acea zi. Nu îl cunosc foarte bine pe domnul doctor. Doar ce l-am văzut și am vorbit foarte puțin cu dânsul. Nu-mi cunosc anestezistul, pentru că nu mi s-a dat ocazia să o fac, și nici pe ceilalți doctori care urmează să intre în sala de operație.

Mi se face un pic teamă, totul este alb în jurul meu. Mi se injectează un calmant pentru a fi cât mai liniștită. Riscul unei hemoragii interne în cazul unui pacientul agitat este foarte mare și atunci șansele ca operația să fie o nereușită, cresc.

Închid ochii și mi-e frig. Sunt acoperită pentru a-mi fi cald și adorm. Nu am simțit nimic pentru că am fost anesteziată total.

Intervenția mi s-a făcut prin abord transsfenoidal, adică prin nas. Nu am trecut prin chinul de a-mi pierde parul. Deși, asta ar fi fost cea mai mică problemă a mea. Aș fi făcut orice doar ca intervenția să decurgă bine. Operația s-a terminat după aproximativ 45 de minute și urmează să fiu mutată la terapie intensivă.

Dar de ce s-a terminat după 45 de minute, în condițiile în care o intervenție de genul ăsta durează în jur de 4, 5 ore? Nu am reușit să înțeleg nici acum ce anume s-a întâmplat atunci și de ce a durat atât de putin. Important este că medicul a tras concluzia că intervenția a fost o reușită și ca mi s-a extirpat un procent foarte mare din tumoră (în jur de 90%). Lucru total neadevărat, dar pe care urmează să-l aflu mai târziu.

Am fost mutată la terapie intensivă și după câteva ore m-am trezit. Nu mi s-a spus că nu o să pot respira pe nas atunci când o să mă trezesc pentru că mi s-au pus pansamente până în sinusuri. Șocul a fost extraordinar de mare atunci când m-am trezit și am încercat să respir. Probabil că am făcut un atac de panică și medicii au fost nevoiți să mă intubeze pentru a putea respira. Nu eram pregătită pentru asta, pentru că nu știam că urmează să se întâmple. După câteva ore, mă trezesc cu niște dureri infernale ce îmi cuprind tot organismul. O stare de amorțeală și inconștiență. Vreau doar să nu le mai simt!

Organismul meu este sub efectul anesteziei, la fel și mintea mea. Tot ce îmi doresc este să nu mai simt durere și ca totul să se termine. De ar fi fost atât de simplu! E greu acum, după atâția ani, să descriu acele sentimente și emoții amestecate cu durerea fizică. Au trecut. Acum nu mai privesc situația atât de rău ca atunci. Dar au trecut anii și sentimentele și-au pierdut din intensitate. Important e că eu să fiu bine și ca totul să nu fi fost în zadar.

După câteva zile mă externez de la neurochirurgie și mă internez la Institut pentru a-mi face analizele hormonale. Medicii neurochirurgi au considerat că ar trebui făcut un R.M.N după 3 luni post-operator.

În urma analizelor făcute în Institut au reieșit valori hormonale scăzute, aproape de nivelul normal. Lucru extraordinar de bun! De fapt, singurul lucru bun în urma acestei intervenții.
Urmează să revin în Institut să mi se repete analizele și să fac un R.M.N. Intre timp, trebuie să mă recuperez acasă.

Recuperarea nu a fost ușoară, însă, organismul meu a reușit să își revină repede. Aveam doar 23 de ani atunci, un organism sănătos și un sistem imunitar bun. Am revenit la viața mea de dinainte. Am revenit la serviciu și la facultate. Timp de 3 luni am încercat să mă protejez cât mai mult pentru a nu exista riscul de a se întâmpla ceva rău.

Nu eram pregătită pentru ce urma să aud în urma R.M.N-ului. Doctorul m-a asigurat că intervenția a fost o reușită și nu aveam motive să cred că nu ar fi așa. Nici măcar un dubiu.
Din păcate, nu a fost așa. Concluziile R.M.N-ului au fost că în urma intervenției a rămas o mare parte din macroadenom. Tot chinul prin care am trecut și toate acele dureri insuportabile au fost în zadar? Se pare că da!

Având în vedere că analizele hormonale erau în parametri normali, medicii endocrinologi au hotărât să nu acționăm în niciun fel. Era prea devreme pentru o reintervenție. Bineînțeles, totul trebuia monitorizat din 3 în 3 luni. Lucru pe care l-am făcut însă, pe măsură ce timpul trecea, valorile hormonale creșteau. La fel și macroadenomul. În doi ani, cât am stat sub monitorizare, valorile hormonale și tumoarea au ajuns la dimensiunea inițială. Din nou, s-a hotărât că este necesară o reintervenție chirurgicală. Organismul meu era stabil și putea suporta încă o operație. Dar să mă întorc la medicul care mi-a făcut prima intervenție? Acest lucru era exclus. Trebuie să caut alte variante. Și am găsit o altă variantă, pe care mi-aș fi dorit să o fi găsit și prima dată. Aceasta era o intervenție într-o clinică privată din București, făcută de cei mai buni medici din țară. Costurile erau, foarte mari.

Cu extraordinar de multe eforturi, am reușit să strâng suma necesară pentru a acoperi cheltuielile intervenției. Indiferent de condiții, durerile erau la fel. Și trebuia să o iau de la capăt. Lucru pe care l-am făcut.

E anul 2012. În mai am fost programată pentru operație. Am urmat aceleași procedee de dinaintea unei operații: analize de sânge, R.M.N, consultații endocrinologice. Diferențele dintre o clinică privată și sistemul public de sănătate sunt enorme. Nu există termen de comparație. Discuțiile cu medicii s-au desfășurat într-un alt mod, mi s-a prezentat situația într-un mod diplomat, dar totodată realist, precum și toate riscurile. Intervenția urma să fie făcută tot prin abord transsfenoidal, însă cu o tehnologie mai avansată. Concluzia medicului neurochirurg a fost aceea că nu poate extirpa tot macroadenomul deoarece zona devenise mai sensibilă în urma primei intervenții.

Evit să mă mai gândesc la ce o să se întâmple. Știu doar că trebuie să fac asta acum.

La fel ca și prima oară, mi s-a administrat un calmant. Este greu de descris în cuvinte ce am simțit. Ca într-un vis în care simți că nu ai control asupra ta, nu poți să strigi, nu poți să te miști. Corpul iți este imobilizat și oricât de multe eforturi ai face să te mobilizezi, nu o poți face. Preț de câteva secunde mi s-au proiectat imagini ale vieții de până atunci și toate persoanele dragi din viața mea. Am trăit sentimentul că nu voi mai avea ocazia să revăd aceste persoane și nici să mai trăiesc un alt moment. Pur și simplu sentimentul că totul se va sfârși. Este greu de descris în cuvinte. Aproape imposibil. O stare de neliniște și nevoia de a fugi. Chiar nu voiam să fac asta și aș fi vrut ca totul să se termine odată pentru totdeauna! Nu aveam unde fugi și nici unde să mă ascund.

Operația a durat în jur de 4, 5 ore. Dureri îngrozitoare și de data aceasta. Oare le mai pot face față încă o dată? Trebuie să pot. Încă putin și totul se va termina. Doar că nu a fost așa. În organismul meu s-a instalat, temporar, diabetul insipid, adică o afecțiune caracterizată prin sete intensă și urinare frecventă și în cantitate mare. În cazul meu, volumul urinar depășea 6 litri de urină în 24 de ore. Netratat, diabetul insipid se poate instala permanent în organism și poate duce la deshidratarea gravă a organismului. Din fericire, medicii au reușit ca acesta să nu se instaleze permanent în organismul meu. Pentru asta am fost nevoită să stau doar în secția de terapie intensivă până în momentul externării.
Spre deosebire de prima intervenție, mi s-a făcut un R.M.N post-operator. Se pare că o mare parte din tumoră a fost extirpată, rămânând doar restul tumoral care nu s-a putut scoate.
Am ajuns, din nou, în Institut pentru a-mi face analizele hormonale. Valorile hormonale scăzuseră, atingând iarăși normalul.

A urmat recuperarea. Puțin mai grea decât prima dată, organismul fiind mai slăbit. Mi-am revenit și de data asta. Mi-am urmat în continuare pașii firești. Am revenit la serviciu. Eram anul 2 la master și trebuia să-mi susțin proiectul de disertație, proiect pe care l-am finalizat pe patul de spital din Institut. Monitorizarea trebuia făcută în permanență. Nu mă mai gândeam la restul tumoral. Nu am crezut nicio clipă că ar mai fi cazul să acționez în vreun fel. Dar, din păcate, planurile mele nu au coincis cu realitatea. Se pare că, din restul tumoral, s-au născut noi celule care se extindeau și trebuiau distruse, într-un fel sau altul.

Era anul 2013 și mult prea devreme pentru o altă reintervenție chirurgicală. Medicii au hotărât ca în situația de față, cea mai indicată soluție este radio-chirurgia Gamma Knife, o procedură de tratament pentru anumite leziuni ale creierului, cu mari rate de succes și în cazul tumorilor hipofizare. Medicul direcționează cu mare precizie raze gamma către zona bolnavă din creierul pacientului.

Probabil că asta a fost cea mai îngrozitoare experiență pe care am trăit-o vreodată. Înainte de a începe această terapie, medicul trebuie să monteze pe capul pacientului un cadru stereotactic. Eu numesc acest cadru stereotactic ~casca de fier~. Nu pot descrie în cuvinte durerea pe care am simțit-o în momentul în care mi s-a montat casca pe cap. O durere inimaginabilă, inumană și greu de suportat. Procedeul în sine nu a fost dureros, asemănător cu R.M.N-urile pe care le fac atât de des. Ești băgat într-un tub unde trebuie să stai nemișcat și cu casca pe cap. Doar că, de data aceasta, medicul m-a întrebat ce anume poate să facă pentru ca procedura să decurgă cât mai bine și eu să stau cât mai relaxată. Lucru greu de făcut, având în vedere durerile pe care le aveam de la cască. Mi s-a pus muzică. Edith Piaf – Je ne regrette rien. (Încă mai am coșmaruri când aud acest cântec). Procedura s-a încheiat și după aproximativ 35, 40 de minute am fost scoasă din tub. Mi s-a explicat că procedura a decurs foarte bine, doar ca razele gamma își fac efectul în timp și acționează în organism aproximativ 3 ani.
A urmat recuperarea și după Gamma Knife. Nu a durat atât de mult că în cazul celor două intervenții chirurgicale, însă mi-a trebuit timp să pot să-mi liniștesc mintea, să o fac să arunce undeva într-un colț această amintire neplăcută. Este singurul lucru pe care am spus că nu o să-l mai fac niciodată.

Este ciudat în ce situații te pune viața. Am avut perioade bune și altele mai puțin bune în anul ce a urmat. Privind în urmă, consider că a fost unul din anii mei buni. Pentru că nu am mai făcut nicio intervenție, niciun fel de radio-terapie sau radio-chirurgie. Doar monitorizările la Institut.

Lucrurile păreau că intră pe un făgaș normal. Și, iarăși, se pare că m-am înșelat. 2015 a venit cu alte vești proaste pentru mine. Medicii care mă monitorizează nu mi-au putut prezenta o soluție. În schimb medicul endocrinolog mi-a propus să încerc un tratament nou, ce nu a fost încă testat pe o perioadă lungă de timp pentru a se putea cunoaște efectele. Unii pacienți au reacționat pozitiv, alții nu, ba chiar efectele adverse erau nenumărate: insuficiență renală, diabet zaharat de tip 2, valori crescute ale funcțiilor hepatice, hipotensiune arterială, bradicardie sinusală. Cu toate acestea, am decis să îl încerc.

Tratamentul cu Pasireotidă constă în auto-injectarea subcutanată, de doua ori pe zi, la nivelul abdomenului și părții superioare a coapselor. Efectele imediate sunt greu de descris în cuvinte. Pur și simplu simțeam cum organismul meu devine tot mai slăbit cu fiecare injecție administrată. Monitorizările pe care trebuia să le fac în timpul cât am fost sub acest tratament erau foarte riguroase și epuizante. O dată la două zile mi se recolta sânge pentru a se vedea nivelul funcțiilor hepatice, care ajunseseră la valori alarmant de ridicate. Cu toate acestea, eram hotărâtă să continui, însă medicul endocrinolog a decis să întrerupă acest tratament în urma instalării bradicardiei (valori ale tensiunii arteriale extrem de scăzute).

În momentul de față, lucrurile stau astfel: tumoarea mea a crescut în ultimul an într-un mod neașteptat ajungând la dimensiunea de aproximativ 3 cm. Neurochirurgii consideră că o intervenție chirurgicală nu ar fi indicată deoarece o mare parte din contingentul tumoral apasă pe nervul optic și riscurile unei intervenții sunt foarte mari. Indicația ar fi radio-chirurgia Gamma Knife. Pe de altă parte, radioterapeuții consideră că radio-chirurgia Gamma Knife nu ar fi o opțiune deoarece tumoarea este mare și riscul de a-mi pierde vederea este unul extraordinar de mare. Indicația acestora ar fi spre o intervenție chirurgicală.

Aceste răspunsuri m-au dezarmat.

Tot la îndrumarea medicului endocrinolog, am solicitat și ajutorul medicilor străini.
Răspunsul venit din partea profesorului Rudolf Falbush, Director al Centrului de Neurochirurgie endocrină în cadrul Institutului International de Neuroștiință (INI) din Hannover, Germania a fost unul favorabil. Dansul, un medic extraordinar de bun, specialist în intervenții pe hipofiză, consideră că poate face intervenția împreună cu echipa sa. Oare să fie acest medic cel care are dreptate și restul medicilor să se fi înșelat? Cum poți lua oare o decizie de acest gen? Viața mea se raportează în momentul de față la 32000 euro, acesta fiind costul estimativ al intervenției. De ce spun estimativ? Pentru că această sumă poate varia în funcție de evoluția mea și de reacțiile organismului post-operator.

Totul se rezumă în momentul de față la această sumă de bani, fiind singura speranță de care mă leg. Poate pentru unii nu reprezintă o enormitate, dar pentru mine DA. Răspunsul pe care I l-am dat doctorului a fost unul destul de vag. Nu pot să îi dau un răspuns clar și să mă programez pentru că nu am banii necesari pentru această intervenție.

Nu am exclus nici variantă radio-chirurgiei Gamma Knife, solicitând părerea profesorului Jean Marie Regis, doctor în cadrul departamentului de Neurochirurgie funcțională și stereotactica de la Spitalul din Timone, Marsilia, dar încă aștept un răspuns.

Momentan, optez pentru singura variantă care mi s-a oferit și anume – intervenția chirurgicală pe care domnul Profesor Rudolf Falbush ar putea să o facă, pentru că știu că și dacă aș primi un răspuns favorabil în privința radio-chirurgiei, aceasta nu s-ar putea face decât după o eventuală intervenție chirurgicală, având în vedere dimensiunile macroadenomului.

Încă îmi răsună în minte, concluziile unuia dintre medicii pe care i-am consultat, că riscul imediat, în absența unei intervenții, ar fi acela de a-mi pierde vederea. Luând în considerare evoluția incertă a tumorii și faptul că aceasta se află atât de aproape de creier și de numeroasele terminații nervoase, riscurile ar putea depăși „doar” pierderea vederii.

În mâna cui este viața mea acum? Știu că în mâna Lui Dumnezeu, dar omenește în mana cui? În mâinile mele nu mai este. Mi-am pierdut controlul asupra ei.

Iată conturile:

Petrică Simona Elena

Cont IBAN LEI: RO28RNCB0705060783300006

Cont IBAN EURO: RO98RNCB0705060783300007

Cont IBAN DOLARI: RO71RNCB0705060783300008

Cod swift pentru transfer internațional: RNCBROBU

PAYPAL: simonapetricaelena@gmail.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Alapteaza!

Resurse pentru suport in alaptare

WELCOME TO ROMANIA !

With this Blog we want to get you out there and explore this wonderful place called ROMANIA !

Ganduri, dorinte, vise si altele...

Vantul, care nu are nici miros nici greutate isi da seama ca exista cand culca la pamant holdele de grau. "Exist, gandeste el, pentru ca fac pe altii sa se incline."

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adolescentzi

un blog pentru fiecare dintre voi

Blogul Asociatiei IHTIS Romania

Promovam interesele tinerilor cu dizabilitati fizice

%d blogeri au apreciat asta: