ROLUL CREDINȚEI ÎN FAMILIE

Dacă când aducem un copil pe lume, ne gândim la sarcinile pe care le vom avea, tot așa trebuie să ne gândim și când botezăm un prunc.

În momentul în care botezăm un copil ca și nași, trebuie să știm că devenim părinți spirituali ai acelui copil si că ne angajăm în fața Lui Dumnezeu, să-l conducem pe acel copil pe calea mântuirii alături de părinţii săi biologici.

De mic copilul trebuie să învețe treptat cine este Dumnezeu și ce rol are în viața lui. Ca să fie un bun creștin, copilul trebuie să vadă la părinți modelul de credinţă. O mare importanță în formarea copilului îl are mediu familial, în care zi de zi ce vede va fi model pentru tot restul vieții sale. Perioada copilăriei mai ales până merge la scoală, este în mare parte formarea pentru restul vieții sale. Copilul dacă vede pe părinții săi că sunt cinstitori de Dumnezeu, poate la rândul său să fie un bun creștin.

Mântuitorul Hristos spune: ,,Lăsați copii să vină la Mine şi nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” Luca cap 18 vers 16. Vedem că Dumnezeu iubește curățenia copiilor și le oferă împărăția Sa.

Trăim într-un timp când lipsurile materiale sunt des întâlnite în majoritatea familiilor și lupta pentru câștigarea traiului este tot mai greu și face să uităm de partea spirituală a copilului fiind foarte importantă.
Formarea unui caracter creștin a copilului este esențial pentru toată viața. Mulți cred că, a crede în Dumnezeu este o simplă teorie, dar dacă ne uităm la un copil crescut într-un mediu unde se vorbește despre Dumnezeu și se practică rugăciunea, copilul are o fire liniștită față de un copil crescut fără hrană duhovnicească și care este tot timpul răzvrătit. Marea durere este că nu se înțelege cauza acestei probleme și se crede că vârsta fragedă este cauza.

Un copil răzvrătit ascunde o suferință care poate fi cauzată de lipsa credinței în jurul său. Un copil mic poate să fie atras de mediu religios, dar dacă nu i-a fost întreținut acest obicei îl poate pierde și rezultatul din păcate se pot vedea mai târziu în sens negativ.

Ducem copilul de mic la creșă, unde învață tot ce este bun, dar din păcate doar în instituțiile care aparțin cultelor creștine se învață despre Dumnezeu la pre-școlari.
Și ora de religie la școală are un rol important în formarea elevului, pentru că învață despre Dumnezeu care ne oferă iubire milostivă și ne îndreaptă pașii spre cea mai bună viață.

Credința formează caractere sănătoase, ce la rândul ei duce la o lume frumoasă, în care respectul va sta la loc de cinste și astfel vom putea nădăjdui la viața veșnică!

PĂRINȚI CARE SE NUMESC EROI

În contextul anului omagial 2020, al pastorației părințiilor și copiilor în Patriarhia Română, o să public articolul de mai jos.

Din cele mai vechi timpuri, dizabilitatea a lovit mulțime de oameni de diferite vârste. Sfânta Scriptură ne arată adevărate drame unde Mântuitorul Hristos vine și vindecă aceste suferințe. Două dintre aceste vindecări s-au făcut la rugămintea părințiilor: Vindecarea fiului lunatic, Marcu, cap IX vers 17 – 32 și Matei, cap XVII vers 14 – 23. A doua vindecare este a fiicei Cananeecii, Matei, cap XV vers 21 – 28. După cum vedem din textele menționate, acești părinți aveau multe dureri în suflet și se identificau cu suferința copiilor lor.
Din păcate și după două mii de ani, suferința este la aceeași intensitate la mii de familii din România, unde societatea alertă a secolul XXI nu pătrunde și în caz că află, după un oftat revine la viața ei.
Dintre acești părinți, se numără și cei ce sunt la vârsta pensionării, unde scăderea de putere și bolile nu fac ocol. Pe lângă suferințele fizice, se adaugă și teama de-a nu putea avea grijă de copii lor.
Din această categorie fac și eu parte cu părinții mei ce ne lovim zilnic de obstacole tot mai mari, dar cu nădejde în Dumnezeu și cu rugăciune le ducem pe drumul acestei vieți.
În acest sens am gândit un proiect pe un centrul de viață independentă, dar nimeni nu s-a implicat în demersul meu.

CRUCEA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Dacă vă veţi învrednici a citi povestea ce urmează, veţi simţi numai decât asemănărea cu modelul cristic… Relatarea este a unui ucenic, subjugat de farmecul şi puterea misterioasă a învăţătorului. Puterea este a rugăciunii, care pune pe om în contact cu Dumnezeu. Iar Părintele Arsenie, întocmai ca Iisus, face minuni, vindecând boli grave şi întârind sufleteşte oamenii care-i cer ajutorul. Şi toate se petrec în vecinătatea morţii, căci cioplitorul lucrează la o cruce pe care Părintele Arsenie a cerut-o a fi sculptată după moartea sa. Modelul lui Iisus se dovedeşte viu şi productiv peste timp, pentru că este esenţial, purtând în sine datele unui destin exemplar…
Gheorghe Vâlcea i-a sculptat crucea de mormânt Părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de Părintele Arsenie. „Să-mi faci crucea”

Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume – „Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. „Ieromonahul” Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire:
„Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum”. Dar despărţirea este prea grea şi-i întunecă nădejdea. Începe să lucreze la prima literă. Un „I” înalt şi zvelt, desenat chiar de Părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici cum pace, aşa că se internase.
Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu:
– „Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop”.
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar Părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spital.
Pe drum, i-a spus la fel de direct:
– „Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară. Nu-ţi pot spune amănunte, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu. Din lumea cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt”. L-a ascultat buimăcit. Deşi bătrân, Părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că Părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume.
Însă, cu timpul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care Părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.
Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea:
– „Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit”. Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un „L” încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor – „Arsenie Ieromonahul”. Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. „De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!”.
Desenele unui artist:
„Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!”
Gheorghe Vâlcea este şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doispre¬zece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi.
Cei în care „domnul bătrân”, aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
„Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit: Doamne, în ce mă bag?, dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau”.
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş. „Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii… Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic.
Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până într-o zi”.
A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân distins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct:
– „Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră”. Întâlnirea l-a bulversat. „Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume”.
Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâcea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supăpase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite:
– „Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă”. Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp.
„De atunci, părintele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lu¬mea aceasta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu”.
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte”, pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele.
În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea.
Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte.
Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”
Miracolul:
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. „I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare”.
A fugit direct la Sinaia , la părintele Arsenie. Era disperat. „Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni”. Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. „Încerca să-mi distragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: -Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine. Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop.
Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit”. După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile Părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: „domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic, nici o tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!”.
Miracol a şi fost:
Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind – „Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?”
O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite. Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. „Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine”. Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen¬tul spre nădejde. „La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus:
– Stai liniştit, că nu o să mori din asta.
Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea”. De dincolo de mormânt Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite.
Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere. Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar za¬darnic. Durerile nu-l părăseau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic:
– „Să vii la mormânt!”.
Şi-a venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţile l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou.
„Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om
bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele. PUTEREA UNEI RUGĂCIUNI.

PREOTUL DUHOVNIC

“În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca martor, ca sfătuitor şi ca sfinţitor, în cele mai solemne momente ale vieţii omeneşti. Un om fără de care nici nu ne naştem, nici nu murim; care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la groapă, care binecuvintează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal, năsălia morţii şi pecetluieşte groapa. Un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte, un om înaintea căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care prin rostul lui e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti, care vede bătând la uşa sa pe sărac şi pe bogat, cel bogat ca să-şi lase pe ascuns milostenia, cel sărac să-şi primească pâinea fără să fie umilit; un om care, nefiind de nici un rang social, ţine deopotrivă de toate clasele. De clasele nevoiaşe prin viaţa lui modestă şi prin umilinţa naşterii, de cele înalte prin educaţia şi ştiinţa lui; în sfârşit un om care ştie toate, care are dreptul să spună tot, şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. Acest om este PREOTUL!”
(Lamartine)

DUMNEZEU LUCREAZA PRIN CEI CEL IUBESC

Mantuitorul Hristos spune: Fara de Mine nu veti putea face nimica! Ioan cap 15 vers 5. Aceste cuvinte sunt valabile chiar si la cei care suferinta le-a rapit puterea de-a se misca, dar Dumnezeu le-a dat puterea de-a fi ucenicii Lui.

Zilele trecute s-a distribuit pe fecebook acesta poza postata de un cont ortodox rusesc in care nu este nevoie de alte cuvinte.

ASTĂZI HRISTOS SE JERTFEȘTE PENTRU NOI

Astăzi este ziua în care Mântuitorul Hristos se jertfește pentru mântuirea noastră.

Astăzi ne dăm seama cât de tare am căzut privind cum stă Hristos pe Cruce.

Astăzi trebuie să cădem la Crucea Domnului, plângând-ne păcatele.

Astăzi tăcerea trebuie să fie la ea acasă.

Astăzi trebuie să medităm ca să înțelegem cât de mici și păcătoși suntem.

Am ales zece pricesne care sa-L plângă pe Domnul.

Aceste minunate cântări tradiționale ne mișcă sufletul prin mesajul lor profund.

Dar odată cu durerea trebuie sa avem speranță Învierii.

INTALNIREA CU DUMNEZEU

Pe 15 Decembrie 1996… Afară ningea cu fulgi mari și frumoși care se depuneau de câteva zeci de minute într-un strat gros și consistent de mantie albă, plapumă a pământului. Micuțul Peter privea pe fereastra dormitorului său cum fulgii se așezau calm pe mașinile parcate pe strada Luminii, cea la care avea vedere și care era luminată la propriu de becurile stâlpilor publici, dar și de cele ale instalațiilor ornamentale, și pe care părinții săi, Ryan și Margaret, reușiseră în urmă cu aproximativ un an de zile să cumpere un apartament cu 3 camere, salon și 2 băi, adică suficient de încăpător pentru o familie cu un copil.
În acea seară de marți Ryan venise mai târziu de la slujbă, el fiind contabil la primăria orașului, pentru că avusese de încheiat bilanțurile pentru sfârșit de an. Se apropiau sărbătorile de iarnă și pentru ca în acea perioadă să se bucure de starea magică în sânul familiei trebuia să muncească peste program. Ca de obicei, Margaret pregătise cina care consta de data asta în friptura de cartofi atât de bine mirositoare încă din holul apartamentului, dar și deja celebrele gogoși Yorkshire, preferatele lui Peter.
– Aloo, e cineva în casa asta căreia i-a fost dor de mine astăzi? strigă Ryan în timp ce se descălța de pantofii maro de piele ținând într-o mână un buchet de trandafiri roșii.
– Eeeeeeeeuuu! Adică mie, mie mi-a fost dor de tineeee! și în secunda următoare Peter era deja atârnat de gâtul tatălui său sărutându-i obrajii răciți de fulgii mari și calmi. Dar ce e asta? Mi-ai adus flori?
– Astea sunt pentru mama ta, Peter! Le merită, nu crezi?
Margaret era în salon și era pe cale să termine cu așezatul mesei, dar întorcându-se cu gândul de a merge spre bucătărie pentru a aduce ce mai rămăsese, s-a oprit direct în brațele soțului său care îi întinse buchetul:
– Pentru tine, draga mea! Te iubesc! Cum te simți astăzi?
– Oh! Ce surpriză, dragul meu! Mulțumesc, sunt bine! De fapt, mult mai bine acum că ai sosit! își sărută rapid soțul, dar și pe micuț pe frunte care era tot în brațele tatălui său. Mi-este foame, vouă nu? Mergeți la spălat mânuțe și fuguța la masă, haideți!
– Nu… nu mi-e foame, spuse Peter care se coborî din brațele tatălui și cu ochii ușor înlăcrimați iși privi mama în ochi. Mi-a promis! A adus doar flori… pentru… pentru tine! Surioara mea… unde este? Mi-ați promis amândoi!
Înainte ca cei doi să se dumirească Peter a și fugit în dormitor, lacrimile ochișorilor săi albaștri ajungându-i pe bărbie de parcă ar fi fost o cursă nebună și s-ar fi premiat câștigătoarea.
Întins în pătuțul său, micuțul de doar 6 anișori, care nici nu observase că se oprise ninsoarea și norii fugiseră de pe cerul negru, avea chipul scăldat în lumina lunii, regina nopții, spre care privea insistent ștergându-și din când în când lacrimile. La un moment dat luna dispăru, dar nu și lumina puternică. Din acea lună plină, mare și luminoasă rămăsese doar un cerc, care se confunda cu marginea ei și în mijlocul căreia, din ce în ce mai mare, apăru o altă lumină. Băiatul se opri brusc din plâns, iar ochii focalizau cu foarte mare atenție fenomenul care avea să îi marcheze poate toată viața. În câteva secunde, cercul luminos se transformă într-o ramă aurie care găzduia poza unui chip atât de cunoscut pentru Peter: era personajul principal al cărții pe care mama sa i-o dăruise de ziua lui. De-a dreptul șocat și consternat de ce avea în fața ochișorilor săi, micuțul încercă să strige pe mama sa, apoi pe tatăl său, dar după câteva minute de încercări ratate privi cu mai multă atenție către chipul ce-l privea…

În drumul său spre casă doamna învățătoare Margaret Smith se opri la librăria bunei sale prietene, Jennifer, pentru a căuta o cărticică pentru fiul său, Peter. Numai ea știa cât de mult îi plăcea micuțului să i se citească seara, înainte de a pătrunde în lumea basmelor. Plus că se apropia ziua lui de naștere. Fiul său împlinea 6 anișori.
– Bună, J. Ce mai faci? Cum o duci?
– Bună, Margaret! Ai terminat cursurile? Off… am ceva probleme cu noua mea angajată… Mi-a recomandat-o o amică spunându-mi că are experiență, dar mi-a rătăcit niște hârtii și m-am cam enervat. În fine, rezolv eu. Ia zi-mi, cu ce te pot ajuta?
– Vreau să caut o carte pentru Peter. Știi cât îi place să-i citesc seara. Doar că vreau ceva mai… special.
După câteva minute de căutări, Margaret găsi o carte ale cărei coperte sunt frumos colorate și care se intitulează „Biblia pe intelesul celor mici”.
Câteva luni mai târziu, Peter învățase să creadă și să-L iubească pe Dumnezeu, iar înainte de a-și ruga mama să-i mai citească vreo pildă, își spunea de fiecare dată rugăciunea pe marginea patului și se închina.

Era chiar El! Era chipul pe care îl vedea în fiecare zi, în fiecare seară, atunci când mama sa stătea pe marginea patului și îi citea din carte. Era chiar Domnul Dumnezeu! În acel moment Peter se transformă într-o ființă superioară simțind asupra sa o energie și o forță supranaturală care parcă-l ridică de acolo, din pat, din camera apartamentului său… Pătrunsese cu viteza luminii în rama luminoasă care părea atât de îndepărtată cu doar câteva minunte mai devreme și ajunsese în cea mai înflorită și colorată grădină pe care o văzuse vreodată în desenele animate urmărite la televizor sau în cărțile de colorat pe care le avusese la îndemână.
– Niciodată să nu îți superi părinții, dragul meu! Nu le cere să facă ce nu e dat să se împlinească în acel moment. Nu vei obține acel ceva dacă vei cere în felul condiționat!
– Doamne… vreau o surioară… te rog, ajută-mă să fiu frate de fată! spuse Peter cu vocea tremurândă.
– Peter, iubește-ți părinții! Ai grijă de ei, sărută-i și mulțumește-le cu aceeași pasiune cu care îmi transmiți în fiecare seară gândurile tale…!

La 23 de ani, astăzi, Peter este fratele mai mare al adolescentei Megan Smith în vârstă de 16 ani, amândoi fiind copiii lui Ryan și Margaret Smith, decedați în 15 decembrie 1997, într-un accident de mașină…

Visul ăsta… a fost atât de real pentru mine timp de 10 ani! Am crezut și am comunicat în felul meu propriu cu El. Sunt sigur că m-a ascultat de fiecare dată, dar în încercarea de a mă face să văd lucrurile așa cum trebuie și așa cum sunt m-a lăsat să acționez conform propriilor simțăminte! Am greșit, m-am căit, am înțeles și m-am întors la El. Nu mai vorbesc cum o făceam în copilărie, dar știu că vede cum inocența faptelor mele de atunci se reflectă atât de bine în maturitatea gândurilor de astăzi! Mulțumescu-ți, Doamne!

PUTEREA RUGACIUNEI

O femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat
intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente. I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.
Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul
sau. Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.
Bacanul insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are
credit deschis la magazinul sau. Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa. Bacanul raspunse parca in sila:
– Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns:
– Da, domnule.
– O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale. Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.. Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia. Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: Nu-mi vine sa cred! Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic. Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire. Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa;
Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile
Tale. Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut,
inmarmurit. Femeia ii multumi si pleca din magazin. Celalat client ii
dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse: A meritat toti banii!
Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune. PUTEREA UNEI RUGACIUNI:

RUGACIUNE CATRE SFANTUL MINA

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina si de minuni facatorule primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat, scap eu ticalosul si catre Sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea, vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si Sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la Sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?
Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.
Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in Sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la Sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De aceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti, Sfinte, ca atunci si astazi, ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, Celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

CREDINȚA POPORULUI LUI DUMNEZEU

CREDINȚA POPORULUI LUI DUMNEZEU este o explicare detaliată a simbolul de credință (crezul) compus la primele două sinoade ecumenice din 325 și 381 când a fost combătute ereziile acele vremi.

Credința-poporului-Lui-Dumnezeu